O metoda de invatare a Go-ului

de Jan J. Lubos - bazat pe o metoda a lui Yasuda Yasutoshi, 9 Dan

( Partea 2-a )

Traducere Ion Florescu

Handicapul in Atari-Go: elevii mai talentati, care au progresat mai rapid, vor fi nevoiti sa captureze mai multe piese pentru a cistiga. Profesorul (si - dupa un timp - chiar elevii insisi) vor stabili regulile inainte ca partida sa inceapa; de exemplu, albul va trebui sa captureze 3 piese iar negrul una singura, pentru a cistiga (... sau 5/2, 10/1, etc.)

*

Copiii vad aceasta schimbare ca pe ceva natural si corect. Ambii jucatori sint multumiti de o astfel de regula, cel mai bun deoarece este o recunoastere a progresului pe care l-a facut iar cel mai slab - ca pe o sansa ce i se ofera pentru a cistiga. Elevii mult mai avansati incep deja sa joace dupa regula: "cine captureaza primul 5 (pina la 10) piese". Acesta este momentul ideal pentru a-i invata pe copii diferite tehnici de sacrificiu sau modalitati de captura. Metoda "atentionarii" usureaza procesul memorarii tehnicilor proaspat invatate si ajuta elevii sa-si dezvolte capacitatea de rezolvare a unor probleme practice, aparute in timpul partidelor.

Elevii incep sa simta ca tabla de 9x9 nu ofera suficient spatiu, astfel incit apare nevoia fireasca de a juca pe o tabla mai mare (13x13 sau 19x19). Toti elevii incep sa joace pe table mai mari (trecerea facindu-se pentru toti deodata). Elevii mai slabi nu se simt stinjeniti, iar cei mai tari au mai multe posibilitati de captura a pieselor.

*

In tot acest timp, singura regula este cea a capturii pieselor. Din cind in cind, un seki va aparea in partide (doar ca o consecinta a acestei reguli). Jucatorii vor evita ko-urile deoarece acestea duc la capturi reciproce si unul dintre cei doi va fi avantajat (cel care are de capturat mai putine piese).
In tot acest timp, singurul mod de a termina o partida trebuie sa fie: captura unui anumit numar de piese.

*

Multi copii vor descoperi ca cea mai buna metoda de a cistiga este, de fapt, "sa nu pierzi" ! ... Astfel, ei incep sa joace mai atent, isi vor conecta piesele in grupuri si vor evita sa se lase capturati.

Cei mai buni elevi vor ajunge sa umple tabla cu grupuri vii, capturind numai grupuri mici de piese. In mod natural, fara vreo alta intentie, se formeaza "teritorii" - pe care ei le trateaza ca pe niste spatii de siguranta unde adversarul, daca joaca, va fi capturat cu siguranta ... INAINTE ca ei sa fi capturat numarul de piese necesar victoriei. Astfel, vor fi nevoiti sa joace in spatii "sigure" (in propriul teritoriu) pina cind unul dintre ei va fi nevoit sa joace in spatiul celuilalt (neavind propriul spatiu de siguranta). In consecinta, cel cu teritorii mai mici va pierde.

*

Dupa un numar de astfel de partide, adesea ducind la o divizare neuniforma a tablei in teritorii, elevii descopera ca "jucatorul cu spatii mai largi cistiga" ! Deci partida nu are rost sa continue. Acest moment marcheaza si sfirsitul jocului Atari-Go; intr-un mod natural ei au trecut bariera catre jocul de Go normal, cel pe care il stim cu totii. Singura (!) regula artificiala - cea a ko-ului - poate fi explicata in acest moment si ea va fi asimilata fara probleme.

*

Desigur, profesorul poate si trebuie sa stimuleze depasirea diferitelor nivele de joc. In multe cazuri el trebuie sa arate inutilitatea continuarii unei partide de Atari-Go dupa formarea teritoriilor. Urmatorul pas, jocul pe tabla de 19x19, nu pune nici un fel de probleme elevilor.
Acest mod de predare a Go-ului nu necesita un talent special sau vreun efort deosebit din partea profesorului ... ci doar o minima pregatire. De asemenea, da posibiliatea unui grup mare de copii, indiferent de virsta (copiii pe care i-am pregatit eu aveau intre 7 si 14 ani) si idiferent de sex, sa invete Go impreuna si sa se intreaca intr-un mod placut, prietenesc. Progresul lor depinde, desigur, de consistenta, frecventa si durata lectiilor, ca si de virsta sau calitatile individuale ale fiecaruia. Se pare ca frecventa ideala este de 2 lectii saptaminal, cu durata de o ora fiecare (valabil pentru copii de 7-14 ani, deoarece la cei mai mari 60 de minute devin foarte repede insuficiente). Totusi, o ora pe saptamina timp de citeva luni este suficient pentru niste copii sa atinga un nivel minim - pentru a participa la concursuri (20 kyu, dupa standardul european).

Pentru a marca un final al acestui stagiu elementar, noi (Asociatia Poloneza de Go) organizam o Scoala de Go de o saptamina, pe timpul verii, pentru care pregatim un program special. Acest program este bazat pe intreceri amicale intre copii (atit partide propriu-zise, cit si elemente simple de teorie si practica), precum si partide intre profesori si elevi.

*

Metoda descrisa mai sus de predare a Go-ului duce intr-un mod natural, de la simpla captura a pieselor (Atari-Go) la Go-ul obisnuit. Elevul nu va fi nevoit sa faca fata nici unei bariere greoaie - legata de regulile care le sint explicate de obicei incepatorilor. Chiar si atunci cind apar diferente intre fortele de joc ale elevilor, procesul de invatare in grup nu este impiedicat in nici un fel - o singura persoana (profesorul) putind controla fara prea mare efort intregul grup.

Concluzii foarte interesante se pot trage referitor la modul in care elevii incep sa joace si sa inteleaga Go-ul "obisnuit". Nu cunosc - si cred ca nimeni nu cunoaste - modul in care a fost creat si dezvoltat jocul. A fost suficient - probabil - sa se inventeze (sau, sa fie acceptata) o regula de captura a pieselor ... pentru ca ulterior (ca o consecinta fireasca), sa se ajunga la concluzia ca este cistigator acela ce formeaza CEL MAI MARE SPATIU DELIMITAT DE PIESELE PROPRII.
Pentru copiii care invata sa joace Go, devine mai importanta dimensiunea teritoriului - mai degraba decit numarul de piese pe care il pot pune pe tabla. Este surprinzator si contradictoriu pentru profesorii ce predau jocul dupa metode traditionale (considerind ca metoda de calcul chinezeasca este mai usor inteleasa de catre copii).



* * *